Recenzie: Baby Driver (2017)

De unde să încep? Poate de la faptul că abia am așteptat să văd filmul ăsta. Voi vedeți ce poster are? Prea finuț.

Din toată distribuția prezentată, m-am îndrăgostit de Ansel Elgort când l-am văzut în The Fault in Our Stars (2014) și de Lily James după ce am văzut-o în War & Peace (2016) și Cinderella (2015). Și fix cei 2 formează un cuplu în Baby Driver. Mi-nu-nat.

Retro, cu feeling fresh și cool, perfect pentru vară (și nu numai), Baby Driver este ca un videoclip muzical ce rulează pe parcursul a 2 ore. Angela parcă zicea pe Facebook că Baby Driver o să fie pentru 2017 ceea ce a fost La La Land pentru 2016. Tind să-i dau dreptate. I loved every single scene.

Scena de deschidere, cu Baby (Ansel Elgort) cântând, ah, savuroasă. Toate coregrafiile scrise perfect pe muzică, fie că scenele respective prezintă lupte sau curse de mașini.. Perfect.

Și-apoi îi mai avem pe Kevin Spacey și pe Jon Hamm care mi se pare că-s atât de buni pe rolurile negative, ceva de vis! Jamie Foxx parcă s-a străduit un pic cam mult. Sau poate sunt eu rea. Oricum, acel twist a fost priceless. O să vedeți la ce mă refer.

Gata, am zis destule. Mai adaug doar că e de văzut neapărat la cinema, fără nicio exagerare. Am scris despre Baby Driver pentru că mi-a plăcut atât mult încât n-am vrut să ratez ocazia de a vă anunța și pe voi că-l găsiți în cinematografe. Sper să nu ratați ocazia și să conștientizați că destul de rar se fac filme așa.