Ne-am mutat împreună la început de 2017, fix peste ocean, în Anglia. A fost cea mai bună și grea decizie pe care am făcut-o. Nu vreau să vorbesc foarte mult despre cum e viața aici, ci doar despre experiența mea de formare și angajare.
Am terminat Facultatea de Administrație și Afaceri din cadrul Universității din București și ăia 3 ani de facultate s-au dovedit a fi un experiment în ce privește viața de student în România. Au fost lipsiți de orice putere educativă și am ajuns la concluzia că orice vrei să înveți cu adevărat, trebuie să înveți și să aprofundezi singur. Pe de altă parte, recunosc că studenția mea în cadrul acestei facultăți n-a fost un vis, ci o întâmplare. Și poate visul altcuiva.
Am decis că pot să îmi dau licența pe specializarea Administrație Publică, iar subiectul licenței e poate printre singurele lucruri cu care am rezonat din tot ce am studiat în 3 ani – Adopția. Am început, ușor, ușor, să mă văd creionându-mi viitorul în jurul a ceea ce facultatea aleasă îmi putea oferi. M-am mințit timp de 3 ani că sunt pe drumul care trebuie. Totuși, ăștia 3 ani au servit ca o lecție de viață din care am învățat multe.
Am ascultat, am crescut frumos, nu am stricat niciodată jucăriile și nu am fost rea cu alți copii. Am avut încredere oarbă și m-am lăsat modelată de neîmplinirile părinților care și-au dorit ca viitorul meu să fie mai bogat decât a fost al lor. M-am aruncat cu capul înainte și nu am spus niciodată “nu, eu trebuie să fac asta”.
Nu am avut niciodată un loc de muncă real, m-am amăgit cu titlul de “reprezentant Avon” și am oferit mult din timpul meu gratis pentru alți oameni. Eram un copil. Credeam că sunt încă un copil și că mama are dreptate când îmi spune că nu trebuie să lucrez. Nu mai eram un copil de mult, iar sentimentul de responsabilitate pe care ți-l dă un loc de muncă sau implicarea într-un proiect, dovada că poți face mai mult, că poți crea sau ajuta, lucrurile astea te formează și te pregătesc pentru momentul în care mama și tata nu mai sunt acolo să spele vasele, să spele rufele sau să-ți facă patul în fiecare dimineață.
Când ne-am mutat împreună, acum mai bine de 3 ani, am fost speriată, nepregătită și fericită. Am fugit departe de un context de viață oarecum toxic și le mulțumesc părinților mei că au înțeles că asta trebuie să fac și că a venit momentul să merg pe drumul meu. Cu adevărat.
În Anglia viața e frumoasă, oamenii sunt zâmbitori, cuplurile gay se sărută pe străzi principale din centrul Londrei, e libertate și normal. M-am trezit. Cam un an întreg am fost homesick și a fost al dracu’ de greu. Dar am fost împreună. Scofield ni s-a alăturat cu o săptămână înainte de ziua mea, în aprilie 2017. Înainte de ziua de Crăciun a venit și Sunny, un grăsan pufos care a dormit pe perna mea pentru câteva luni când încă nu era un grăsan pufos (slavă Domnului!) 🐈.
Totul prindea cumva contur, însă lipsea independența deplină. Nu mi-am dorit niciodată și nici n-aș putea să trăiesc fără să am un venit stabil. Iubesc să lucrez, îmi place să am responsabilități, un program, un șef. 🙂 Cu o diplomă de licență în spate, am prins, după luni bune de căutări și frustrări, un job pe post de baristă într-o patiserie locală. Pe 22 ianuarie 2018 mi-am dat demisia fără să am un alt loc de muncă asigurat. Pentru că dincolo de bani, am nevoie ca locul de muncă să-mi aducă și fericire. Când ies pe ușă dimineața nu trebuie să simt că fac asta pentru că sunt obligată de un contract.
În vara lui 2018 am semnat pentru un loc de muncă aproape perfect, pentru care am plătit +£200/lună pentru transport, dar care m-a făcut incredibil de fericită. Era o bucurie să ajung la birou, să-mi început rutina zilnică și să bifez fiecare task la final de zi – definiția cuvântului “satisfacție”. La final de 2019 mi-am dat demisia pentru că aveam să lucrez la 10 minute de casă. În ianuarie 2020, clișeicul “un nou început” era cât se poate de real. Două luni mai târziu o pandemie se instala, cununia noastră civilă se anula și viața… lua o pauză. N-am fost în carantină de luni până duminică ca majoritatea oamenilor, pentru că am lucrat, însă în weekend am recuperat seriale (ați văzut recomandările de aici?), m-am jucat Sims 4 (sim-ul meu chiar a născut astăzi, apropo.. 🙂 ), am ascultat muzică și am încercat să nu-mi pierd speranța și lumina care mă caracterizează.
Alegerile de acum mulți ani îmi puteau schimba complet prezentul. N-aș schimba nimic. Dar aș vrea anii ăia înapoi ca să-i trăiesc alături de deciziile mele, fie ele bune sau nu.
Foto tumblr
Te felicit pentru articol, pentru curaj si pentru perseverenta. Nici nu stii cat de mult ma regasesc. Ma bucur ca ai facut ceea ce trebuia mult mai devreme decat mine (si poate decat multi altii). Tot felul de lucruri vor continua sa se intample, dar important e ca esti pe drumul cel bun. Numai bine si de acum inainte!
Mulțumesc tare, tare mult! Ai grijă de tine! Te îmbrățișez!